Mierea si amarul – Tahar Ben

O cultură care te obligă la tăcere.

În acest roman urmărim căsătoria impusă a unui cuplu în care compromisurile și tristețea au dus la apariția remușcărilor, a unor acte de lașitate și, inevitabil, la eșecuri. Cei doi se agață de nefericirea lor și se hrănesc cu ea, parcă pentru a se pedepsi. Iar tânăra lor fiică, poetă, ține un jurnal în care se ascunde drama multor femei, victime ale unei tradiții și societăți care obligă la tăcere.

Odată cu retrăirea momentelor care le-au marcat, cândva, viața, asistăm treptat la recuperarea destinului acestei familii dezbinate și ni se dezvăluie foarte subtil tragedia care i-a distrus nucleul.

Speranța vindecării stă într-un sărman imigrant, care, cu multă blândețe și bunătate, are grijă de ceea ce a mai rămas din această familie, readucând armonia. El e mierea (sau balsamul) care înmoaie amărăciunea celor înșelați de soartă.

„Părinții mei, sau, ca să fiu corectă, mai ales mama, erau sclavii tradiției în tot ceea ce are aceasta mai retrograd și mai stupid.“

„Era pe vremea când îmi lăsasem barbă ca să arăt viril. Așteptam primul nostru copil. Făceam eforturi pentru a fi agreabil, grijuliu, atent. Ea era prost dispusă tot timpul.

Nu o acuzam, încercam din când în când să fac câte o glumă. Într-o zi mi-a urlat în față:

— Eu n-am umor, nu sunt ipocrită!“